CRIMA ORGANIZATĂ ÎN AMERICA LATINĂ


Cel puţin, în ultimii douăzeci de ani, s-au adus numeroase dovezi cu privire la modificările care au apărut în esenţa crimei organizate. Analiştii consideră că a avut loc o evoluţie radicală deoarece vechii duşmani ai societăţii se transformau în corporaţii, atât ca organizare internă cât şi prin disimularea propriei identităţi. Putem vorbi de o semnificativă reinvenţie, pentru că, în ultimele decenii, America Latină a cunoscut una dintre cele mai mari afluenţe de noi organizaţii criminale înregistrate vreodată, iar grupurile deja existente au fost copleşite de noii veniţi care le-au violat teritoriile. Aceşti invadatori au adus cu ei noi abilităţi, noi atitudini şi ambiţii brutale de a-şi cuceri propriile lor poziţii. Organizaţiile constituite anterior recunoşteau ameninţarea şi ştiau că trebuie să se adapteze pentru a supravieţui. Rezultatul este imaginea sinistră a începutului secolului al XXI-lea şi o adevărată nouă ordine mondială.

Particularităţi ale continentului sud-american

Corupţia şi slăbirea instituţională permit expansiunea crimei organizate în ţările din America Latină. Traficul de copii şi femei, narcotraficul, spălarea banilor, furtul de maşini, sechestrarea şi extorsiunea îşi extind afacerea pe tot continentul datorită unor state naţionale slabe.
Doisprezece ţări din America de Sud, şapte din America Centrală, treisprezece din Caraibe şi Mexic suferă din cauza efectelor crimei organizate care s-a transnaţionalizat, s-a structurat în reţele şi grupuri şi care, acum, pare de necontrolat.
Analişti ai Facultăţii Latino-Americane de Ştiinţe Sociale şi organisme civile precum Viva Rio explică faptul că, în ultimele două decade, crima organizată a proliferat in America Latină datorită crizei economice lasată moştenire de către planurile de ajustare fiscală şi privatizare a sectorului public şi de către îndatorarea externă. Golurile legale, lipsa de capacitate statală, corupţia şi existenţa unui sector considerabil al societăţii care nu are acces la economia formală au favorizat această expansiune a activităţilor ilegale.
Ţările din America Centrală sunt cele mai vulnerabile deoarece instituţiile acestora nu dispun de capacitatea necesară pentru a înfrunta criminalitatea organizată. Tendinţa recentă în această regiune este de a-şi întări capacităţile instituţionale şi de a promova reforme aplicabile legilor pentru combaterea crimei organizate, la fel ca şi o mai mare fiscalizare şi dezvoltare a politicilor de promovare a cooperării interinstituţionale.
Traficul de arme ilegale către America Centrală ameninţă securitatea din această regiune. Date recente apărute în studii realizate de către Fundaţia Arias pentru Pace şi Progres Uman, arată că în 66% din morţile, sinuciderile şi leziunile din această regiune a fost prezentă o armă de foc provenită din traficul ilicit. În Salvador există cea mai mare proporţie de victime cauzate de armele de foc (27%), urmat de Guatemala (24%) şi Honduras (24%).
În materie de narcotrafic, America Centrală continuă să fie o zonă de tranzit şi reexpediere de droguri ilicite, în special cocaină, care provine din America de Sud, fundamental din Columbia, şi cu destinaţie în Statele Unite şi Europa. Se estimează ca 88% din cocaina care intră în Statele Unite a trecut prin aceasta regiune. În tranzitul acestor substanţe, teritoriul Guatemalei se foloseşte ca zonă de aterizare a aeronavelor particulare care transportă cocaină în mod clandestin din Columbia către Statele Unite, ca zonă de reexpediere a cocainei care tranzitează pe mare către Europa şi ca zonă de depozitare a drogurilor care se transferă în Mexic.
Altă faţă a crimei organizate este traficul de persoane, care, în America Centrală, se referă în principal la femei tinere, adolescente (între 12 şi 17 ani) şi copii folosiţi în principal pentru exploatare sexuală. Rutele şi coridoarele create pentru acest tip de trafic trec din Nicaragua în Honduras, Salvador, Guatemala şi Belize. Ţara de origine a acestor fluxuri este Nicaragua, care primeşte persoane din America de Sud şi serveşte pe direcţiile sud (Costa Rica) şi nord (Honduras). Până acum, victimele acestui delict ajungeau pe o rută care trecea prin Honduras, Salvador şi se termina în Guatemala, Belize sau în sudul Mexicului.
În ianuarie 2008, Programul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii si pentru Combaterea Traficului de Persoane a asistat 54 de victime dintre care: 80% proveneau din America Centrală; 47 de victime erau femei. Din acest total 53% erau victime ale exploatării sexuale, 39% victime ale exploatării laborale şi 7% victime atât ale exploatării sexuale cât şi laborale.
Cu privire la spălarea banilor, dolarul american este traficat prin Mexic şi America Centrală: în octombrie 2005 s-au capturat în Panama 5.700.000 de dolari. Această ultimă ţară se consideră a fi un punct slab al regiunii pentru fluxul resurselor de origine ilicită, în special în Zona Liberă Colon, a doua mare zonă de comerţ liber din lume, după Hong Kong.
În America centrală furtul de maşini este o problemă aproape endemică. Nicaragua prezintă cel mai mic număr de vehicole furate: între 150 şi 200 de cazuri anuale; în timp ce Guatemala are 8000 de vehicole furate, Salvador 5000, Honduras 3000 şi Costa Rica 800. Pentru a gestiona acest delict, Nicaragua a creat Sediul Centro-American de Informare cu privire la Furt şi Recuperare de Vehicole.
În America Latină delincvenţa are deja un caracter transnaţional, lucru declarat şi de investigatorul brazilian Pablo Dreyfus, coordonator al investigaţiei Proiectului de Control al Armelor de Foc şi membru în organizaţia braziliană Viva Rio. Trebuie adăugat şi faptul că reţelele criminale profită de vulnerabilităţile socio-politico-economice ale statelor din regiune.
De asemenea, consilierul de la Small Arms Survez consideră că “lipsa de capacitate statală, corupţia şi existenţa amplelor sectoare ale societăţii fără acces la economia formală reprezintă breşe în coeziunea socială şi politică, pe care crima organizată le ocupă şi le amplifică” . Astfel, delincvenţa organizată se întareşte în zonele rurale şi urbane în care nu există stat de drept şi care suportă prezenţa puterilor paralele.
În Caraibe, în schimb, maxima expresie a delictului organizat este traficul de droguri şi arme. Statele Unite sunt cel mai mare furnizor de arme, cu 85% dintre cele care sunt folosite în scop criminal atât în Mexic cât şi în insulele care se află sub influenţa americană. Altfel spus, crima organizată şi reţelele sale profită de slăbiciunile statelor din regiune şi de infiltrările în puterile politice, care permit insulelor Caraibe să ofere şi paradisuri fiscale propice pentru resursele ilicite şi să susţină spălarea banilor.
Deşi Caraibe gazduieşte doar 0.5% din populaţia mondială, traficul de cocaină este atât de ridicat în această regiune încât aici au loc 7.4% din confiscările globale de cocaină. În 2001, comerţul ilegal de droguri a reprezentat pentru Jamaica aproape 4% din produsul intern brut şi a generat câştiguri de 3.3 milioane de dolari.
Problema delincvenţei în Caraibe este şi structurală; este vorba de societăţi foarte inegale în interior, deoarece regiunea conţine şapte dintre cele mai sărace economii de pe planetă. Şi totuşi, Pablo Dreyfus propune ţărilor din această regiune să nu adopte agende politice impuse din exterior, menţionînd ca această strategie a eşuat deja şi avertizează ca militarizarea agendei de securitate publică şi combatere a crimei organizate generează mai multe probleme decât soluţii. Reprezentantul Viva Rio mai spunea: “Dacă vrei securitate, identifică, asumă-ţi şi diminuează-ţi vulnerbilitatea” . Această noţiune trebuie să meargă împreună cu politicile de includere şi dezvoltare socială.

Cartelurile columbiene şi afacerile celor implicaţi

Narcotraficul columbian constituie o variantă de crimă organizată mai diferită de celelalte forme de delincvenţă. În timp ce mafia, cu o logică a puterii, se concentrează în zona extorsiunilor şi protecţiei, narcotraficul, cu o logică a pieţei, face acelaşi lucru în zona comerţului de marijuana, cocaină şi heroină. Grupurile columbiene au fost şi sunt implicate mai ales în producerea şi vânzarea de marijuana, procesarea şi distribuţia de cocaină şi, mai nou, în producţia şi distribuţia heroinei. Din punct de vedere regional se pot distinge cel puţin patru „focare narcotraficante”:
 „nucleo costeño” (regiunea de coastă)
 „nucleo central” (regiunea centrală)
 „nucleo valluno” (regiunea Valle del Cauca)
 „nucleo antioqueño” (regiunea Andina, departamentul Antioquia)
Toate acestea au avut un rol extrem de important în traficul de cocaină şi heroină. Datorită impactului său economic, politic şi social, cel mai important dintre aceste afaceri a fost traficul de cocaină. Narcotraficanţii columbieni se ocupă de strângerea de bani şi a materiei prime din Peru şi Bolivia în principal, de procesarea şi exportarea cocainei şi distribuţia ei în majoritatea ţărilor consumatoare. În prezent, crima organizată columbiană ocupă o poziţie privilegiată în cadrul pieţei internaţionale de cocaină, poziţie care le-a permis o acumulare fulminantă de capital.
Dacă ne îndepărtăm de acest tip de analiză generală, panorama devine complexă şi difuză. Astfel, putem constata o infinitate de grupuri şi reţele care, într-un fel sau altul, sunt implicate în această afacere, tendinţe de centralizare reprezentate de aşa-numitele „carteluri”, multiple şi extreme forme de violenţă şi numeroase puncte fără sfârşit, de cele mai multe ori, puncte care corup autorităţile şi societatea. Probabil că singura perspectivă analitică care ar putea ordona oarecum această complexitate, constă într-o perspectivă a pieţei. Trebuie să înţelegem narcotraficanţii ca fiind oameni de afaceri care acţionează pe o piaţă caracterizată de ilegalitate şi de ameninţarea sancţiunii statale. Doar aşa putem să ne punem întrebări cu privire la structura acestor companii ilegale, la resursele pe care le manipulează, interacţiunea lor pe piaţă şi soluţia acestora cu privire la problema ordinii din interiorul ilegalităţii. Consider ca această modalitate de analiză este satisfăcătoare pentru a fi aplicată acestui „cocktail narcotraficant” straniu, violent şi iraţional care ne apare la prima vedere.
În afară de foarte bine delimitatele „zone de rezidenţă” a narcotraficanţilor şi a monopolului deţinut în zonele de cultivare şi în anumite ţări consumatoare, în traficul de droguri, controlul teritorial joacă un rol secundar. Traficanţii de droguri trăiesc de pe urma unei pieţe care se întinde pe mai multe ţări şi nu se definesc în funcţie de originea sa teritorială, ci în funcţie de reţelele pe care reuşesc să le stabilească cu alte grupuri pe o piaţă care este de fapt internaţională.
Ce rol are traficul de droguri columbian în logica puterii? Traficul de droguri, ca multe alte pieţe ilegale, este extrem de nesigură şi instabilă. Pe de o parte, multe pericole provin din partea celorlalţi actori ai pieţei: în orice moment, traficantul poate fi înşelat, furat sau chiar ucis de competitorii săi. Toate aceste riscuri se întâlnesc şi pe pieţele legale, însă acestea sunt minimizate prin intermediul sistemului normativ şi al aparatului de sancţiune statal. Pe de altă parte, o a doua sursă de pericole este reprezentată de ameninţarea represiunii statale: traficantul este tot timpul în pericol de a fi arestat sau de a-i fi confiscată marfa de către agenţii statali.
Din acest motiv, universul traficului de droguri este un teritoriu de activitate ideal pentru extorsionişti şi protectori. Dacă aceste carteluri aveau până acum o singură afacere de gestionat, evoluţia pieţei îi determină să se extindă. Dinamica prezentului îi determină pe mafioţi să devină oameni de afaceri şi pe narcotraficanţi să devină protectori.
Narcotraficul, care a evoluat până la crearea mafiilor, a apărut în ţări care nu reacţionau din cauza hipnozei pe care le-o producea dolarii uşori, dar când acestea au început să vadă morţi pe străzile oraşelor lor, deja se crease mafia narcotraficului, şi nu se mai putea face prea mult…
Spre deosebire de majoritatea grupărilor criminale organizate, cartelurile drogurilor nu au nici un fel de origini în mişcările istorice de rezistenţă. Primul cartel a fost înfiinţat în anii 1970 şi îşi avea sediul chiar în afara oraşului Medellin. Cartelul Medellin este consacrat ca şi organizaţie dedicată traficului de cocaină. Principalii săi membrii au fost Gonzalo Rodriguez Gacha, Pablo Escobar, fraţii Ochoa şi Carlos Ledher.
Un exemplu de personaj complex din peisajul traficului de droguri este Pablo Emilio Escobar Gaviria, un puternic narcotraficant columbian care a reuşit să facă carieră în politică ca şi membru în Congresul Republicii Columbia. Ca şi lider al Cartelului Medellin, a fost capul superm al mafiei columbiene. Autorităţile columbiene consideră ca acesta a avut de-a face cu asainarea a peste 2000 de persoane. A organizat şi a finanţat o reţea extinsă de criminali în serie şi cu actele lor teroriste (maşini bombă în principalele oraşe ale ţării) a destabilizat ţara şi a devenit unul din cei mai căutaţi criminali din lume a începutul anilor ’90.
Cartelul Medellin a lui Pablo Escobar a fondat primul grup paramilitar modern din Columbia, numit MAS („Muerte A Secuestradores” adică „Moarte Sechestratorilor”), ca răspuns la sechestrările şi acţiunile de gherilă împotriva sa. MAS a fost fondat în 1981, de care sunt relaţionaţi şi Carlos Castaño şi fratele său Fidel.
Pentru a-şi ascunde afacerile ilegale, Pablo Escobar a realizat multe opere de caritate pentru săraci în oraşul Medellin. De asemenea şi-a impus cunoscuta lege „plata o plomo” („bani sau plumb”), pe care mulţi membrii din guvern, poliţie şi militari columbieni o cunoşteau, ştiind că fie acceptă banii, fie primeau o ploaie de gloanţe. Închiderea lui Escobar (în 1991) nu a reuşit să calmeze lucrurile, ba chiar a reuşit să le amplifice. Asasinatul fraţilor Moncada, traficanţi şi ei, a determinat persoane din mafie şi paramilitari să formeze un grup numit „Los Pepes” („Perseguidos por Pablo Escobar”, adică „Persecutaţi de Pablo Escobar”), care folosea aceleaşi tactici teroriste pe care le folosea capul, pentru a-l înfrunta. Fraţii Castaño au avut şi ei o dispută cu Escobar şi după moartea lui Escobar, în 1993, Carlos Castaño ajunge capul paramilitar vizibil al ţării.
Un lucru interesant de analizat este faptul că în 4 aprilie 2006, în Medellin, au apărut 200 de afişe lipite pe pereţii cartierelor Floresta, Laureles, El Poblado şi la staţia Industriales a metroului, unde se putea citi: „Pablo preşedinte: Suveranitate. Independenţă”. Încă se investighează pentru a vedea cine se află în spatele acestei campanii care utilizează imaginea lui Pablo Escobar în Medellin. Acest incident demonstrează faptul că Escobar nu a fost uitat şi că imaginea sa încă mai exercită o putere susţinută asupra columbienilor, fie ei traficanţi sau cetăţeni.
Cartelul Cali, este numele altei organizaţii care se ocupa cu traficul de cocaină, condusă de fraţii Gilberto şi Miguel Rodriguez Orejuela. A primit şi denumirea de cartel, în contrast cu Cartelul Medellin, deoarece acestea două au avut o înfruntare armată pe la mijlocul anilor ’80. Originea conflictului nu se cunoaşte, însă este posibil să fi fost provocat de controlul pieţelor din Statele Unite. În timp ce cartelul Medellin fusese ostentativ în activităţile sale, etalându-şi averea şi influenţa, cartelul Cali era mai prudent şi evita conflictele deschise cu autorităţile. Chiar şi aşa, supremaţia cartelului Cali a fost scurtă. Fraţii Rodriguez Orejuela au fost arestaţi în 1995, iar ajutorul de şef, Jose Santacruz Londono a fost ucis la începutul anului 1996. Deşi cartelul Cali continuă să fie activ, el şi-a pierdut supremaţia.
Acest lucru nu înseamnă că circulaţia drogurilor s-a oprit sau că au fost abandonate cartelurile columbiene. Acum efortul columbian anual de 500 de tone de cocaină este asigurat de bande mai mici, etimări recente arătând că în Columbia există mai mult de 40 de carteluri, jumătate dintre ele în Medellin. Liderii moderni ai cartelurilor conduc organizaţii mici şi subtile, se îmbracă obişnuit şi duc vieţi exemplare. Văzând rezultatele lăcomiei neîngradite, ei lucrează în grupuri mici, de la laboratoare uşor portabile, şi-şi păstrează anonimatul. Ei colaborează când este cazul şi de asemenea lucrează cu grupări politice, aparţinând atât stângii revoluţionare cât şi dreptei paramilitare, care folosesc banii obţinuţi din droguri pentru a-şi finanţa agendele lor politice. Metodele de producţie s-au schimbat şi ele. Recent cartelurile au inventat un compus nou cunoscut sub numele de „cocaină neagră” – o formă a drogului amestecată cu praf de fier şi cărbune – care nu poate fi detectat nici de câinii antrenaţi special, nici prin analize chimice standard. Cocaina neagră poate fi apoi purificată folosind dizolvenţi simpli.
Cocaina este un factor destabilizator grav, care-i menţine armaţi pe rebelii columieni şi care împiedică progresul ţării. Dar, după aproape 10 ani, nu numai că eforturile realizate cu ajutorul Statelor Unite pentru a diminua productia de coca au eşuat; ba mai mult au fost contra-productive.
Planul Columbia trebuia să sporească securitatea, să elimine cultivarea drogurilor şi să îmbunataţească ordinea publică. Totuşi, cultivarea foii de cocaină a crescut cu 15% între 2000 şi 2006, iar un studiu al Naţiunilor Unite a dezvăluit că doar în 2007 s-a cultivat cu 27% mai mult pămînt decât anul precedent. În concluzie, ceva nu merge.
Coca reprezintă baza în fabricarea cocainei şi de decenii aceste culturi finanţează operaţiunile diferitelor grupuri paramilitare. Fumigările aeriene şi eradicarea manuală a acestor culturi au avut efecte temporare din cauză că ţăranii care cultiva coca nu au o altă alternativă la fel de productivă şi lucrativă, iar preţul pieţei pentru coca a crescut de la 450 de dolari¬)/kg în 2007 la peste 2000 de dolari/kg în prezent .
Statele Unite au cheltuit 6.000 milioane de dolari pentru Planul Columbia, dar această ţară latino-americană continuă să furnizeze 90% din cocaina care se consumă în SUA. Probabil că este cazul să se re-examineze războiul împotriva drogurilor…
Renumitul analist politic, Hernando Gómez Buendía spunea că: „noi columbienii avem o dilemă: să fim în favoarea imperiului şi moralei cu războiul împotriva exportării drogurilor sau să ne situăm de partea corupţiei şi a patriei” .
În ciuda costului ameţitor al urmăririi cartelurilor, singurul rezultat a fost spargerea câtorva bande mari şi înlocuirea lor cu multe altele mai mici. Între timp circulaţia cocainei continuă să se intensifice.
Cele mai recente informaţii apărute în presa internaţională despre cartelurile columbiene, ne informează că cele 101 capturi de narcotraficanţi din Italia, Columbia şi Olanda, evidenţiază strânsele legături între mafia calabreză şi crima organizată columbiană. Acest lucru a fost confirmat de ambasadorul Columbiei în Italia, Fabio Valecia Cossio, care a recunoscut că prin intermediul infiltrărilor, informatorilor şi comunicării directe între ţările cooperante (Italia, Columbia, Spania, Olanda, Austria şi Franţa), autorităţile au reuşit să dea lovitura cea mai importantă reţelelor de narcotrafic mondial. Cooperarea dintre Italia şi Columbia a fost crucială pentru această operaţiune, pentru care s-au expediat peste 140 de ordine de arest.
Conexiunea dintre mafia italiană şi cea columbiană se realiza în felul următor: Columbia punea materia primă, aceasta ajungea în Italia şi acolo se distribuia. Prin porturile din Calabria intra cocaina şi heroina, acestea fiind adevărate sedii de distribuţie pentru Europa.
Au fost detectate astfel şi alte reţele de comercializare în alte ţări, iar căutarea continuă…

Crima organizată mexicană

Numeroasele interdicţii din partea autorităţilor americane au eliminat prezenţa cartelurilor columbiene din sectoarele de transport şi trafic de droguri, absenţă de care au profitat bandele mexicane. Cartelul Sinaloa şi cartelul Golfului deţin cheia afacerilor cu Arizona şi respectiv cu Texas. Un al treilea grup care operează în afara Tijuanei se află în competiţie cu acestea pentru a-i menţine pe consumatorii americani euforici cu cocaină şi meta-amfetamine aduse din surse îndepărtate precum China. Liderii acestor trei carteluri sunt în închisoare, dar organizaţiile acestora îşi continuă activităţile criminale.
Cartelurile mexicane au ucis deja în acest an peste 1000 de persoane, iar preşedintele mexican, Felipe Calderon a introdus armata pentru a face faţă bandelor şi a creat chiar şi o unitate de comando specială care depinde direct de el, însă drogurile continuă să curga şi obiectivul acestor grupuri este să se extindă în Peru şi America Centrală .
David Johnson, secretar adjunct pentru Chestiuni Antinarcotice al SUA a facut publice o serie de cifre cu privire la crima organizată din Mexic. Conform acestuia, aproximativ 150.000 de persoane sunt implicate direct în traficul de droguri şi încă 300.000 participă la cultivarea şi procesarea marihuanei şi opiului. Aceste persoane rulează între 15.000 milioane şi 25.000 de milioane de dolari pe an în Mexic, pentru că 90% din cocaina care se consumă în SUA traversează Mexicul, unde, în plus, s-a duplicat consumul ˝cronic˝ de droguri din 2002 la 500.000 de dependenţi .

Santiago Mez Lopez is a "disposal expert" working for a Tijuana drug cartel that got rid of over 300 bodies by dissolving the corpses in vats of acid. He was arrested on Thursday, January 24 2009, in Ensenada, Baja California.1 He was on his way to a party in Tijuana, Mexico along with two other men that were also arrested and a woman who claimed to have been hired for a social event.2 Lopez's is known as El Pozolero or The Stewmaker, a reference to the traditional Mexican stew called pozole, and an apt nickname in regards to his method of disposing of human remains.3

Poliţia americană a reuşit, vineri, 23.01.2009, să îl captureze chiar la granita SUA cu Mexic pe călăul mafiei mexicane, Santiago Meza Lopez, personaj sinistru, acuzat că ar fi asasinat în ultimii zece ani peste 300 de persoane.
La comanda liderilor gruparii mafiote din care facea parte, Lopez a ars în acid sulfuric peste 300 de persoane, începand din 1999 până în prezent, pentru o plată de circa 600 de dolari pe săptămână.
Victimele faceau parte dintr-o bandă rivală celei care îl angajase pe Lopez, a cărui conducere era asigurată de Teodoro Garcia Simental, un mafiot binecunoscut, fost locotenent într-un alt cartel al drogurilor din Tijuana. Procurorii care conduc ancheta se tem însă că aceasta va scoate la iveală faptul că numarul celor care au sfârşit în mâinile mexicanului este cu mult mai mare.
De la finele anilor 1990 şi dispariţia marilor carteluri columbiene, traficanţii mexicani de droguri ocupă primul loc pe continent. Cocaina este produsă în Anzi, dar mexicanii controlează 40% din rutele spre piaţa din SUA, spun rapoartele americane, care constată şi faptul că mexicanii sunt din ce în ce mai implicaţi în producţia şi traficul de metamfetamine. Iar atunci când ştii că beneficiile repartizate variază între 8 miliarde şi 25 miliarde de dolari pe an, escaladarea violenţei teritoriale nu mai pare uimitoare.
De altfel, nici nu datează de curând, numai că nu atinsese niciodată astfel de proporţii. Specialiştii explică această spirală a narcoviolenţei prin importanţa pe care a căpătat-o controlul teritorial după ce Mexicul a devenit, pentru drog, o zonă de trecere dublată de o piaţă. Unii consideră că voinţa aproape obsesivă a autorităţilor de a opri baronii drogurilor a declanşat lupta sângeroasă pentru putere în sânul organizaţiilor de traficanţi.
În prezent, principala rivalitate opune cartelul din Sinaloa (condus de Joaquin „El Chapo” Guzman) şi cartelul din Golf (al cărui fost şef, Osiel Cardenas, a fost extradat în SUA în ianuarie 2007). Dar în fond este vorba de un război dus pe cea mai mare parte a teritoriului mexican, fiind dus de organizaţiile locale care se înfruntă pe teren.
Luis Astorga, un specialist în narcotrafic, estimează că actualul haos este legat de prăbuşirea sistemului partidului unic, care a dominat viaţa politică mexicană 71 de ani fără întrerupere. Acest sistem furniza un cadru corupţiei, dar era atât de puternic încât fixa limite violenţei.
Preşedintele Felipe Calderon a lansat o ofensivă militară contra narcotraficanţilor la doar zece zile dupa ce a venit la putere, în speranţa restabilirii ordinii. Au trecut de atunci peste doi ani şi opiniile sunt împărţite, unii apreciind că situaţia ar putea deveni chiar mai gravă. Circa 25.000 de soldaţi sunt desfăşuraţi în ţară, dar traficanţii nu sunt deloc intimidati. In iunie 2007, şeful securităţii publice din statul Veracruz a primit ameninţări via un mesaj asezat alături de un cap tăiat şi două posturi de poliţie au fost atacate cu grenade. Anterior, oameni înarmaţi au asasinat un responsabil federal al serviciilor secrete şi un comando de 50 de asasini plătiţi, Los Zetas, a parcurs peste 300 km în deşert pentru a răpi 15 persoane dintr-un mic orăşel din apropierea frontierei cu SUA.
San Pedro Garza Garcia, oraş elegant din apropiere de Monterrey, este cunoscut ca fiind ˝dormitorul˝ marilor şefi ai cartelurilor mexicane pentru că, însuşi primarul oraşului a recunoscut că din cauza „nivelului socio-economic, cineva care cheltuie mult şi are obiceiuri fastuoase de consum poate trece total neobservat” datorită faptului că aici au locuit dintotdeauna cele mai bogate familii ale regiunii.
Potrivit poliţiei, cartelul din Golf s-a instalat la San Pedro şi a domnit multă vreme asupra statului Nuevo Leon până când „cineva” a adus cartelul din Sinaloa dupa evadarea din inchisoare a lui Joaquin Loera Guzman (19 ianuarie 2001), care a avut carte albă să se instaleze în schimbul eliminării adversarilor săi şi a Zetas (asasinii plătiţi ai cartelului din Golf).
Este clar că a existat un pact cu cartelurile pentru şcolarizarea copiilor, dar la un moment dat cineva a lasat sa intre un alt grup şi a început masacrul. În afară, serviciile secrete americane şi mexicane declară că cele două mari carteluri au ajuns la un armistiţiu, pentru a-şi împarţi mai bine „afacerea”.
Negocierile au avut loc in iunie 2007 pe o proprietate din statul Tamaulipas. Discret, cartelurile rivale din Sinaloa şi din Golf au decretat o încetare a focului în două state din Mexic, negociind un acord de pace care le permite împarţirea filierelor. Acordul nu a fost consolidat, dar se acţionează în acest sens. Numai că cele două părţi se urăsc atât de tare încât asasinatele pot fi reluate oricând şi oriunde. Asasinatele nu sunt legate numai de împărţirea teritorială, ci şi de pedepsirea tradatorilor.
Un glonţ în ceafă înseamna că victima era trădător, în ureche, era spion, în gură, unul prea vorbăreţ, în frunte, unul care a mers prea departe.
Narcotraficul dispune de putere şi are mai multe feţe, reuşind să infiltreze sferele înalte ale politicii mexicane şi să se implanteze în mod subtil şi adesea cu violenţă în conştiinţa societăţii. Traficul de stupefiante a depăşit forţele trimise să-l oprească şi a invadat toate sectoarele. Îi găsim „amprentele” în şcoli, în poliţie, în industrie şi chiar în ultima verigă menită să asigure securitatea – armata, căreia preşedintele Calderon i-a incredintat misiuni politice şi poliţieneşti care depăşesc limitele atribuţiilor sale constituţionale.
El le-a acordat militarilor o putere extinsă pentru a combate delincvenţa, dar, în pofida faptului că au trecut deja doi ani, traficul de stupefiante continuă în Mexic. Calderon este nevoit să guverneze cu o nouă hartă a narcotraficului, în cadrul căreia statul său natal, Michoacan, strategic pentru carteluri, a fost transformat în abator de crimă organizată.
Cartelul Milenio (care a început să opereze în anii ’90), condus de fraţii Valencia Cornelio, nu este singurul care bântuie şi pedepseşte în Michoacan. Atrase de poziţia geostrategică, diverse alte organizaţii din statele Guerrero, Jalisco şi Sinaloa se afla în competitie. În Sinaloa au apărut bande care işi dispută acum controlul ţării şi pe cel al frontierelor. Ele stiu că cine domină aceste zone dictează regulile.
Michoacan fiind poarta de intrare a drogurilor din Columbia, cartelul din Golf a dorit să pună piciorul servindu-se de aripa sa armată, Los Zetas, compusă din foşti politişti şi militari deveniţi mercenarii cartelului. Dar Joaquin Guzman, seful celui de-al doilea mare cartel, cel din Sinaloa, a dorit si el o bucata din acest teritoriu. si, ca si cum nu ii era destul, a ocupat şi Guerrero şi Jalisco. A mai pătruns şi în Colima şi Nuevo Leon şi i-a declarat război şefului cartelului din Golf.
Ca şef al cartelului din Golf, Osiel Cardenas şi-a facut debutul în traficul de droguri o dată cu venirea la putere (1998) a guvernatorului Rovalcaba in statul Tamaulipas. Cei şase ani de guvernare au reprezentat cea mai bună protecţie de care a beneficiat vreodată un boss pentru a constitui o organizaţie criminală. Structura centrală a cartelului din Golf – întarită prin susţinerea armată a Zetas, care au semănat teroarea în întreaga ţară – nu s-a schimbat niciodată.
În Mexic, cartelurile drogurilor fac legea şi statisticile oferă cifre neliniştitoare ce relevă un cocktail exploziv. Un trafic de droguri înfloritor. Şapte familii de narcotraficanţi, care se luptă între ele şi care au infiltrat societatea mexicană. Şapte teritorii, zone de influenţă şi zone de război…
Tot mai mult se vehiculează întrebarea dacă Mexicul este un narcostat pentru că se transformă rapid în câmpul de bataie central al războiului împotriva drogurilor şi se amplifică tot mai mult violenţa şi corupţia dincolo de graniţă, în Statele Unite.
Asasinatele datorate drogurilor au inceput să se înmulţească şi să crească în intensitate până au ajuns să se transforme într-un război total. Preşedintele Felipe Calderon a desfăşurat mii de soldaţi şi poliţişti pe străzi şi şi-a luat angajamentul că va elimina din forţele de securitate pe agenţii corupţi care cooperează cu cartelurile. Din decembrie 2006 de când Calderon a început să ia măsuri energice impotriva narcotraficului, au murit mai multe persoane în actele violente relaţionate cu drogurile decât în atentatele teroriste din 11 septembrie şi numărul este în creştere.
Enrique Krauze , istoric şi scriitor mexican, afirmă că există posibilitatea ca Mexicul să se transforme într-un narcostat datorită faptului că multe primării sunt controlate de narco-traficanţi, mulţi ziarişti cunt ucişi şi există corupţie peste tot. Deşi pericolul este momentan embrionar, acesta există. Înainte, în Mexic nu exista această problemă pentru că exista un sistem politic centralizat, iar preşedintele era rege de facto. Putea fi corupt sau nu, dar exista o putere centrală care înfrunta cele mai negre aspecte ale vieţii mexicane. Unul dintre dezavantajele paradoxale este că noua democraţie mexicană a descentralizat şi puterea narco-traficanţilor.
Tocmai de aceea se prevede ca această luptă împotriva drogurilor să mai dureze încă 20 de ani şi vor mai fi mulţi morţi până vom învăţa cum să ne confruntăm cu problema. Din 1920, Mexicul a fost o ţară pacifista. A reuşit să evite sau să scape de toate războaiele lumii. Toate statele îşi poartă propriile războaie; unele sunt religioase, etnice, civile sau naţionaliste. Poate că tocmai acest război împotriva drogurilor i-a fost rezervat Mexicului.

1 comentariu

Filed under antiterorism, aparare nationala, crima organizata, intelligence, narcotrafic, securitate nationala, servicii de informatii, studii strategice, terorism

One response to “CRIMA ORGANIZATĂ ÎN AMERICA LATINĂ

  1. Pingback: countries that have nuclear weapons | weapons of mass destruction | nuclear weapons capability | united nations resolutions | hiroshima and nagasaki | unstable governments | nuclear arsenal | nuclear world | Planning | Nuclear | Worst | world

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s