Despre Securitate


Despre fenomenul securităţii ca poliţie politică şi cunoaşterea istoriei

Cristian Troncotă

Se vorbeşte forte mult în media din România despre regimuri dictatoriale, dosare şi informatori, poliţie politică, ofiţeri torţionari, abuzuri etc. Instituţia de securitate a regimului de tip sovietic instaurat în România după al Doilea Război Mondial a fost – încă de la sfârşitul anilor 60 -, este şi probabil că va mai fi condamnată, încă o bună bucată de timp, mai ales de către oamenii poilitici, şi cu ei la unison de vocile unor formatori de opinie. Cu toate acestea, lucrări ştiinţifice despre instituţia Securităţii apar foarte rar în literatura de specialitate din România, ceea ce înseamnă că înverşunarea discursului anti se bazează pe abolut orice alte considerente în afară de cele obţinute prin studiul metodic, acribia, meticulozitatea şi, nu în cele din urmă, echilibrul, luciditatea ori exactitatea şi spiritul obiectiv al omului de ştiinţă.
Mai mult, s-a folosit şi se foloseşte excesiv, chiar până la saturaţie, sintagma securitate-poliţie politică, dar nimeni nu se încumetă – nici măcar Legea 187 din 1999 privind deconspirarea Securităţii, cu toate modificările ulterioare – să explice care este experienţa istorică ori ce înseamnă la ora actuală poliţia politică, sau de ce este necesar să se deconspire agenţii şi ofiţerii poliţiei politice.
Dar ceea ce este şi mai ciudat, absolut nimeni nu îndrăzneşte să se pronunţe dacă nu cumva astfel de deconspirări pot avea repercursiuni asupra credibilităţii actualelor instituţii îndrituite prin legi organice să apere securitatea regimului democratic din România, istaurat după evenimentele din decembrie 1989. Până la această dată, despre legalitatea regimului comunist din România ar cam trebui întrebate marile cancelarii ale puterilor învingătoare în al Doilea Război Mondial, şi, evident, Organizaţia Natiunilor Unite.
Definirea poliţiei politice, ca instituţie, este o chestiune de bun simţ. Ea nu reprezintă altceva decât totalitatea structurilor instituţionale, deci care funcţionează pe bază de lege, pentru a preveni ori a reduce sau a ţine sub control fenomenul infracţional referitor la ordinea constituţională. Deci, cine se angajează să acţioneze pentru a schimba regimul constituţional prin alte mijloace decât cele prevăzute chiar în Constituţe intră automat în obiectivul de lucru al poliţiei politice. De aici rezultă că istoria este foarte generoasă, oferindu-ne suficiente exemple de regimuri politice, democratice ori totalitare/tiranice, în care a funcţionat şi încă mai funcţionează instituţii de securitate, adică poliţii politice. Şi insistăm asupra sintagmei securitate-poliţie politică, întrucât instituţia securităţii apără ordinea constituţională, deci regimul politic şi valorile sale.

Cum arată instituţia securităţii? Iarăşi, se poate răspunde la fel de simplu; sau ca să parafrazăm un celebru fondator al materialismului dialectic şi istoric, „după chipul şi asemănarea” regimului politic care a creat-o şi în slujba căruia acţionează. Prin urmare, instituţia de securitate nu poate fi nici mai bună, dar nici mai rea decât regimul politic care o finanţează de la buget, o împrospădează permanent cu noi legi, hotărâri, ordonanţe, strategii ori doctrine de securiate, doar doar o corespunde până la perfecţiune „înaltelor exigenţe”, perspectivelor de integrare etc., etc. În urma unor astfel de eforturi guvernamentale, o instituţie de securitate prezentă ar trebui să fie întotdeauna mai bună decât un model istoric depăşit de scurgerea implacabilă a timpului. Logica simplă, iar ne sare în ajutor. Cunoşti din istorie unde s-au făcut greşeli şi abuzuri, le înlături şi astfel pregăteşti instituţia pentru a face faţă noilor provocări, eventual ale lumii globalizate unipolar sau multipolar, după preferinţă.
După cum se poate constata, e foarte uşor să pui pe picioare o instituţie de securitate, care să fie mai bună, în sensul de performanţă profesională, faţă de aceea care a existat într-un ev revolut. Condiţia fundamentală e să o cunoşti pe cea veche, cu lux de amănunt pentru a nu-i mai repeta greşelile. Cunoaşterea istoriei devine astfel fundamentală, iar cine tratează cu superficialitate această problemă va avea parte de o instituţie de securitate superficială. În limbajul de specialitate înseamnă că avem de-a face cu o pseudoinstituţie de securitate, care mai degrabă „mimează încadrarea în epocă”, adică este băgată în seamă (a se înţelege „i se ordonă”) fără să fie întrebată şi/sau consultată dacă poate executa ordinele în deplină legalitate.
A desemna şefii acestor instituţii în exclusivitate pe criterii politice, mai nou după un algoritm politic, este cea mai bună dovadă că ne aflăm în faţa unei poliţii politice, care în regimurile democratice, spre deosebire de cele totalitare, îşi schimbă culoarea politică în funcţie de ceea ce voinţa naţională s-a exprimat prin vot. Regula se aplică şi în cazurile de circumstanţă, adică atunci când voinţa naţională a fost reprezentată doar de 50% din electorat (alegătorii cu drept de vot, prezenţi la urne). Ce se mai poate înţelege din acest exemplu, luat desigur tot din istorie, chiar la întâmplare, şi de aiurea ? Cred că este vorba de o certitudine, şi anume că nu întotdeauna, chipul şi asemănarea instituţiei de securitate reprezintă voinţa majorităţii. Este suficienentă doar o parte pentru a impune o anumită culoare politică instituţiei de securitate, iar cealaltă parte care nu s-a exprimat prin vot, va trebui s-o suporte, ca poliţie politică, cel puţin până la viitoarele alegeri. Iată şi o deosebire fundamentală între securitatea unui regim democratic faţă de securitatea unui regim totalitar. În acest din urmă caz, chipul instituţiei se schimba o dată cu cel al secretarului general al partidului (şeful cel mare), ca să ne referim la acelaşi exemplu, luat din istorie la întâmplate şi tot de aiurea.
Cum poate fi evitată confundarea securităţii cu poliţia politică într-un stat democratic? Iarăşi istoria ne sare în ajutor. De exemplu, la englezi – de data aceasta nu mai luăm la întâmplare, ci respectăm faptul că modelul britanic a fost copiat de mulţi, chiar şi de români în perioada interbelică – alegerea şefului unei structuri de securitate (internă sau externă) se face în exclusivitate pe criterii strict profesionale şi în urma unui concurs. În mod evident concursul aduce faţă în faţă cel puţin cinci-şase profesionişti ai instituţiei cu cele mai bune performanţe în ultmii ani, specializaţi în problemele prioritare de securitate şi cu cele mai bune proiecte de management instituţional. Comisia formată din cei mai reputaţi specialişti propuşi de puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească) se pronunţă asupra celui mai potrivit. Prin urmare, o instituţie de securitate condusă de un astfel de director (manager) nu poate face decât o singură politică, şi anume, aceea a interesului naţional, indiferent de cine se află temporar la guvernare. Iar când se schimbă guvernarea, în nici un caz un astfel de manager nu va regreta că nu şi-a dat demisia mai din timp, pentru a evita compromisurile politice. Şi dacă nici modelul britanic nu e de luat în serios, atunci nimic credibil nu mai e pe lumea aceasta, sau ca să revenim la problema noastră, orice efort de normalizare în domeniul securităţii va fi sortit eşecului. Prin normalizare se înţelege în mod evident, căteva exemple luate de aiurea: prevenirea jocului cu gripa aviară, cruţarea opiniei publice de a i se prezenta dezechilibraţi mintal ca temuţi terorişti, ori evitarea penibilităţii discursului despre constituţionalitatea scăpării printre degete a adevăraţilor terorişti.
Dacă la toate acestea mai adăugăm şi lipsa unei legi a securităţii naţionale, promisă de mai bine de un deceniu ca prioritate a guvernelor democratice, dar încă nefinalizată, avem un tablou mai bine conturat a ceea ce se întâmplă în realitate cu securitatea naţională: un joc politic benefic doar în a aduna voturi în campaniile electorale, iar preocupările reale de a proteja naţiunea sunt lăsate în planul secund în perioada dintre legislaturi. Să fie aceasta o consecinţă a înaltei corupţii, de care vorbea preşedinte SUA, Gerge W. Bush în toamna lui 2003 când a vizitat Bucureştiul? Să fim sinceri şi să recunoaştem că nerezolvarea problemei înaltei corupţii, ca cea mai gravă problemă de securitate, riscă să ducă statul spre o formă monstruasă, adică spre statul de tip mafiot.
Evident că nimănui nu-i convine să vorbească de statul de tip mafiot, ci doar, în cele mai negre viziuni, despre, să-i zicem, „iresponsabilitatea gulerelor albe murdare”. Atenţie că într-o astfel de formă statală, nimănui, din conducerea politică, nu-i convine să aibă o legislaţie modernă, instituţii flexibile şi buni profesionişti în domeniul securităţii. Prin urmare, se vorbeşte despre poliţia politică a unui regim totalitar defunct pentru a compromite noţiunea şi ideea, dar mai ales pentru a le face să nu mai funcţioneze nici în regimul democratic, acolo unde ar fi utile pentru a preveni înfiltrările mafiote. Desigur că nu îi face cuiva plăcere, dintre conaţionalii de bună credinţă, o astfel de concluzie, dar să fie limpede că, până la promulgarea şi intrarea în viguare a pachetului de legi organice privind securitatea naţională va fi greu de schimbat. Lipsa unei legi în domeniul securităţii naţionale reprezintă o vulnerabilitate care, dacă persistă în timp, se poate trasforma în principalul risc de securitate.
Cine are interesul de a deconspira agenţii serviciilor de securitate? În cazul britanicilor, dar şi al multor altora din lumea bună a serviciilor secrete de securitate, problema deconspirării nu se pune pentru că există legi care interzic discursul public despre astfel de instituţii. Doar ofiţerii şi agenţii de informaţii ale ţărilor adverse par să fie dominaţi de un astfel de interes, dar o fac cu profesionalism, întrucât intră imediat în vizorul contraspionajului, adică acele structuri de securitate care monitorizează prin informatori tot ceea ce este străin pe teritoriul naţional, inclusiv studenţi veniţi pentru o perioadă la studii. În alte ţări, în special acolo unde regimurile democratice încă nu şi-au susţinut examenul de maturitate, există evident un iteres deosebit în deconspiratea agenţilor şi ofiţerilor de securitate-poliţie politică, pentru că fiecare echipă aflată la guvernare doreşte să ştie ceea ce adversarii politici au aflat despre tainele guvernării, sau, mai direct spus, până unde se poate face compromisul, până unde se poate folosi şantajul politic, etc. Şi dacă în ţările respective înalta corupţie face ravagii, aspect recunoscut, dar încă nepedepsit în cadrul legii, ci doar promis de către autorităţi, indiferent de culoarea politică, înţelegem foarte bine că deconspirarea poliţiei politice devine o chestiune de morală. Şi devine din ce în ce mai moralizatoarea cu cât se adună indicii că mulţi agenţi dar şi ofiţeri de securitate-poliţie politică au supravieţuit vechiului regim, eventual communist. Desigur că nu este nici o nenorocire că au supravieţuit, poate unii pe criterii strict profesionale (bravo lor pentru flexibilitate şi efortul de adaptare), numai că doar apartenenţa la vechea instituţie naşte imediat suspiciuni că ar putea fi uşor şantajabili. Cu alte cuvinte, se pleacă de la premisa că dacă ai fost securist în vechiul regim totalitar/tiranic şi ai supravieţuit sistemului de securitate al noului regim democratic înseamnă că automat ai executat ordine de inters politic, deci ai servit puterea. Sau după o expresie mai vulgară, şi doamne fereşte să fie adevărată, vechii securişti au tăinuit intimităţi nemărturisibile împreună cu noii oameni politici emanaţi de regimul democratic sau „au ţinut de şase” noilor politicieni/demnitari atunci când aceştia din urmă şi-au băgat degetele, nepermis de mult, în borcanul cu miere. Indiferent de expresia folosită, fenomenul securităţii ca poliţie politică a supravieţuit regimului totalitar. Deconspirările de agenţi şi ofiţeri, desfăşurate în mai multe reprize (a se citi dosariade ca să rimeze cu daciade ori dinamoviade) au o singură raţiune: de a demonstra că „noua” clasă politică şi-a făcut ucenicia cu simţ de răspundere la umbra vechii clase politice. Iar dacă este să privim strict esenţa problemei, nu greşim prea mult dacă spunem că poate fi vorba chiar de o continuitate, în sensul că se foloseşte securitatea ca poliţie politică, nu pentru jocul politic democratic ci, dimpotrivă, pentru linşajul politic, aşa după cum s-a deprins de la corifeii vechii rânduiri.
În sfârşit, o interogaţie pe care doar o formulăm, lăsându-le cititorilor plăcerea de a răspunde singuri. După acest spectacol deplorabil al deconspirărilor, al dosariadelor, al linşajului politic, un cetăţean onest îşi mai poate oferi serviciile în cazul în care primeşte solicitări din partea actoalelor instituţii de securitate? Asta ca să subliniem tranşant laşitatea celor care evită să se pronunţe asupra imaginii reale a instituţiilor de securitate. Desigur că pentru binele şi prosperitatea naţională (să nu uităm că prosperitatea alături de legalitatea şi identitatea naţională ne dă definiţia securităţii) nu se poate recomanda „bunilor români” satisfacerea unor astfel de plăceri. Dar rămânem convinşi că naţiunea română, şi azi ca şi în trecut, este formată în marea ei majoritate din oameni oneşti, care doresc să se implice pentru binele comunităţii, însă se tem să nu cadă pradă spectacolului politic dezagreabil, pe care doar marele I.L.Caragiale a avut curajul să-l eternizeze cu umor şi ironie, în urmă cu mai bine de un secol.
Dacă Securitatea unui regim tiranic, ca poliţie politică, a fost singura instituţie capabilă să-i împartă pe cetăţenii statului naţional în buni şi răi, acolo şi atunci când regimul s-a prăbuşit, iar după două decenii de la dispariţie se pretinde că instituţia cu pricina continuă să-şi exercite această capacitate, de a face bine şi rău propriilor cetăţeni, înseamnă că nu s-a învăţat nimic din istorie pentru simplul motiv că, ea istoria, nu se cunoaşte. Şi nu se cunoaşte pentru că în loc de studii ştiinţifice se preferă rapoarte finale cu viziuni politice dictate. Se încearcă astfel o îndoctrinare de masă cu noile ideologii manipulatorii. Se uită prea uşor că în decembrie 1989 oamenii au ieşit pe străzi sătui de îndoctrinare, de mizerie, de promisiuni neonorate, de politici economico-sociale falimentare.

––-
* aparut in Numărul 2 al revistei “Vitralii – Lumini şi umbre”, editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii.

Lasă un comentariu

Filed under aparare nationala, control democratic, controlul parlamanetar al serviciilor de informatii, crima organizata, științe politice, geopolitica, geostrategie, intelligence, relatii internaționale, securitate europeana, securitate nationala, servicii de informatii, servicii secrete, siguranta nationala, studii de securitate, studii strategice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s