EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE SECURITATE


Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuinţelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanţă imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul imprestriptibil al omului la linişte şi bunăstare, fără asigurarea căruia, tot ceea ce se construieşte ca sistem juridic şi institiţional capătă un caracter relativ, uşor schimbător în funcţe de presiunile (riscurile) politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.
Într-adevăr, de-a lungul întregii sale istorii, omul a simţit permanent nevoia de stabilitate şi s-a preocupat să-şi asigure agoniseala, proprietatea, hrana şi propria viaţă. „Nu se poate trăi fără a avea sentimentul siguranţei acţiunii şi al stabilităţii”, se afirmă, parcă la unison, din mediul sociologic.
Prin urmare, faţă de această realitate, singurul concept care poate răspunde acestor deziderate (siguranţă şi stabilitate) este conceptul de securitate. Cum se realizează, însă, securitatea, reprezintă o chestiune ce ţine de strategie, respectiv: fixarea priorităţilor faţă de un context geopolitic, de resurse, de alianţe, dar şi de loialitatea faţă de aliaţi, de planificare, şi, nu în ultimul rând, de management (experienţa conducerii).
Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern îşi asumă politica de securitate (sistem legislativ, instituţional, resurse materiale şi umane etc.) capabilă să satisfacă întreaga gamă de probleme din domeniul securităţii naţionale.

Abordări tradiţionale ale conceptului de securitate

Din punct de vedere semantic, prin securitate se înţelege „faptul de a fi la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol. O definire a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acţiunilor şi măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă şi altele, prin care se garantează existenţa naţional-statală, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
De interes ar fi referirea la evoluţia istorică a termenului de securitate. Aşa de pildă, în Imperiul Roman, Securitas era zeiţa ce asigura liniştea imperiului. Aşa cum atestă reversul unei medalii emise în 250 d.Hr, în timpul împăratului Hostilian, sensul expresiei era cel de „libertate în faţa ameninţării”. În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (raţiune de stat), înţeles ca „stare de necesitate”, prin care guvernul unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce îi permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea securităţii statului .
Binomul „securitate naţională” semnifică „starea generalizată de linişte şi încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol”, iar „securitatea colectivă” se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni . Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security and protection system”, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor şi aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând crima, incendiul, accidente, spionajul, sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de securitate şi protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute, adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu consecinţe grave .
Pornind de la schimbările în curs de desfăşurare pe plan internaţional şi de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea tinde spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăşi existenţa statală a ţării. Securitatea naţională creată ca atribut al politicii trebuie înţeleasă şi elaborată în aşa fel încât să definească priorităţile naţionale. Aceasta constituie, totodată, suportul esenţial şi hotărâtor al politicii.
În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi de a le sprijini în proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este echivalentă cu existenţa acelei forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanţă, puterea „actorului” în cauză.
Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate rezultată din caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate – în funcţie de împrejurări – o serie largă de acţiuni şi activităţi publice.
Conceptele de securitate au fost, în mod tradiţional, asociate cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forţe, strategiile şi tacticile. Având în vedere o serie de definiţii clasice, termenul de securitate poate indica situaţia unei ţări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Într-o astfel de viziune, se poate înţelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare şi poate include aşa-numitele aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puţin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal şi sistemic – şi identifică atât un nivel de comportament cât şi o posibilă condiţie universală. Iată şi câteva exemple privind modalităţile de definire a securităţii naţionale de către mediul academic : „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)” ; „O naţiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-şi sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul şi este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”; „Securitatea este abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne de ameninţări externe (Enciclopedia internaţională a ştiinţelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către cetăţeni, dar care este compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora” (Colegiul Naţional de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a patternurilor tradiţionale de limbă, cultură, asociere şi identitatea naţională, religioasă şi de obiceiuri” (Ole Waever, 1993) ; „Securitatea înseamnă absenţa ameninţărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori ameninţare) sau de tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)” .
După o amplă analiză asupra evoluţiei conceptului de securitate, trei autori români propun următoarea definiţie: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunităţii, naţiunii şi a diferitelor organizări sociale locale, internaţionale ori supranaţionale, în absenţa riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor şi agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor şi intereselor naţionale, comune ori colective, şi garantarea că acestea nu vor fi în nici o situaţie periclitate” .
Ca element acţional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces de a-şi conserva caracteristicile funcţionale sub acţiunea unor factori distructivi sau care pot să-i provoace astfel de mutaţii încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv viaţa) oamenilor care se află în zona de acţiune, cauzând pagube materiale, informaţionale sau morale.
Ca proces cibernetic, securitatea are o proprie devenire, un obiectiv precis – stabilitatea, o legislaţie specifică, un suport tehnologic adecvat şi se bazează pe strategii, norme, metodologii, tehnologii, procese şi instituţii specializate, capabile să ofere servicii de siguranţă, protecţie, încredere, supraveghere, dar şi condiţii pentru disponibilitatea şi viabilitatea sistemelor şi utilizatorilor acestora.
Consumatoare de resurse, uneori greu de dimensionat şi, de aceea, greu de acoperit financiar, securitatea trebuie privită şi din perspectiva contribuţiei sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate şi de remodelare parametrică şi structurală (inclusiv adaptabilitate) a procesului.
Securitatea ar mai putea fi privită şi ca un parametru principal de calitate al tuturor proceselor şi sistemelor, fără de care eficienţa nu este posibilă.
Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absenţa pericolului”, iar cel de „insecuritate” cu sintagma „prezenţa pericolului”. Deci, unei securităţi ridicate îi corespunde un pericol scăzut, iar unei securităţi scăzute îi corespunde un pericol ridicat.
Un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei elemente fundamentale ale acesteia: protecţia, descurajarea, prelucrarea evenimentului nedorit.
Prin protecţie se înţelege capacitatea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit (protecţia apriori), precum şi de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (protecţia aposteori).
Prin descurajare se înţelege capacitatea de a influenţa un infractor să se abţină de la comiterea atacului. Descurajarea poate fi atât psihologică (mediatizarea existenţei măsurilor de securitate), cât şi de fapt (dotarea reală cu mecanisme de securitate).
Prin prelucrarea evenimentului nedorit se înţelege atât calificarea evenimentului, cât şi asigurarea condiţiilor pentru reluarea activităţii după producerea acestuia.
Fenomen de mare importanţă, securitatea are o dimensiune multiplă: juridică (legile speciale, prevederile de legi şi codurile penal şi civil, standardele, normativele, codurile deontologice şi angajamentele de securitate); ştiinţifică (bazele teoretice, cercetările ştiinţifice în sprijin, tehnologiile şi metodologiile de apreciere a nivelului de securitate); economică (raportul dintre costurile securităţii şi consecinţele producerii unui eveniment nedorit); organizatorică (autorităţile, instituţiile, organismele şi agenţiile ce lucrează în domeniu, precum şi structurile; funcţiile, relaţiile şi personalul aferent); informaţională (fluxul informaţional şi sistemele, elementele şi echipamentele ce trebuie protejate sau care realizează protecţia); fizică (toate aspectele de existenţă şi manifestare a elementelor de securitate, inclusiv cele tehnologice şi de funcţionalitate).
Corespunzător dimensiunii multiple, securitatea implică o structură complexă, având trei componente principale: securitatea fizică, securitatea informaţională şi securitatea de personal.
Securitatea fizică reprezintă mecanismele şi instalaţiile capabile să realizeze detecţia, întârzierea şi stoparea sau chiar anihilarea unei infracţiuni.
Securitatea informaţională reprezintă ansamblul măsurilor de calificare (categorisire şi clasificare) a informaţiilor, de determinare a riscurilor şi stabilire a măsurilor minime de protecţie a procesării, stocării şi transmiterii acestora.
Securitatea de personal reprezintă atât protecţia împotriva acţiunilor personalului propriu care au drept consecinţe aspecte de insecuritate, cât şi protecţia acestuia la efectele negative ale criminalităţii .

Abordări critice şi moderne ale conceptului de securitate

În ultimele decenii, termenul de securitate îl găsim, în lucrările de specialitate, tot mai des asociat în cadrul unor sintagme, ceea ce ne oferă şi posibilitatea unei minime explicitări.
Astfel, securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură statului independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea internă constituţională şi propriul sistem de valori. Aşa se şi explică utilizarea frecventă a unor noţiuni precum: securitatea economică (sistemul financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, alimentaţia, comerţul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului constituţional şi al statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor publice); securitatea socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri, precum şi sistemul de protecţie socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice şi a reţelelor de telecomunicaţii); securitatea informaţională („starea de protecţie a necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului, care să permită asigurarea satisfacerii acestora şi evoluţia lor progresivă, independent de prezenţa ameninţărilor de natură informaţională, interne şi externe”); securitatea alimentară (sistem de protecţie şi control, ce vizează sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole şi activităţilor de prelucrare alimentară); securitatea culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală); securitatea militară (tot ceea ce ţine de domeniul forţelor armate).
În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile şi analizele politice, se mai foloseşte, la fel de frecvent, alte trei noţiuni-concepte securitate zonală, securitate regională, securitate globală.
Securitatea zonală (subregională) desemnează situaţia rezultată din relaţiile mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă, având o caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea teritorială, independenţa, suveranitatea şi protecţia faţă de orice ameninţare.
Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranţă a statelor unui continent în privinţa respectării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale.
Securitatea globală se defineşte ca acea stare a sistemului internaţional în care fiecare stat are garanţia că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerinţe de natură să-i afecteze valorile fundamentale. În manualele universitare se foloseşte şi sintagma de securitate internaţională, ceea ce ar indica o situaţie neconflictuală între state, mai ales între marile puteri: „Prin simpla lor definiţie, marile puteri au interese ce se extind asupra întregului sistem internaţional, astfel încât este destul de probabil ca aceste state să intre în conflict la un moment dat. Un eventual război între ele ar avea consecinţe dintre cele mai grave în ansamblul relaţiilor internaţionale, generând o stare de insecuritate şi pentru ceilalţi actori. Practic, nici un membru al istemului nu poate să nu ia în considerare faptul că, mai devreme sau mai târziu, o asemenea confruntare îl va afecta într-un mod sau altul” .
O altă noţiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate. Aceasta desemnează ansamblul măsurilor şi acţiunilor întreprinse în toate domeniile vieţii social-politice destinate să asigure în mod optim menţinerea şi consolidarea statului, apărarea şi promovarea intereselor fundamentale. Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitate a ideilor, conceptelor, doctrinelor pe baza cărora un guvern identifică şi utilizează în practică instrumente normative şi acţionale mai eficiente în eforturile individuale şi multilaterale pentru realizarea acelui sistem destinat cunoaşterii, prevenirii, înlăturării şi combaterii oricăror ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri ce pot pune în pericol trăsăturile fundamentale ale statului: suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială.
În general, unele state au adoptat o politică de securitate naţională ce pune accentul pe apărarea naţională, cuplată cu o politică externă orientată spre realizarea de alianţe militare sau tratate bilaterale de asistenţă mutuală. În prezent, majoritatea statelor tinde să aşeze în prim-planul asigurării securităţii naţionale acţiunile politico-diplomatice, fără a neglija însă, deocamdată, măsurile de ordin militar care rămân o soluţie de ultimă instanţă.

Abordări post moderne a riscului de securitate

Important pentru demersul analitic este aducerea în discuţie a teoriei societăţii riscului, elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să fie aplicată sudiilor de securitate. Aceasta este cea mai recentă şi, în acelaşi timp, printre cele mai provocatoare teorii privind securitatea. Are în vedere societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin gradul foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producţie şi distribuţie, a modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicaţii etc., devine ea însăşi generatoare de riscuri de securitate. Părintele acestei teorii este sociologul german Ulrich Beck . Fiind preluată şi prezentată pe larg în literatura de specialitate din România , ne vom mărgini a puncta doar aspectele esenţiale.
Progresul tehnologic al societăţii potindustriale crează riscuri de securitate. Prin urmare, societatea postindustrială este o societate a riscului. În societatea posindustrială statul şi naţiuunea sunt expuse unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie) riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Statul bunăstării (welfare state), concept central în ştiinţele sociale occidentale, a cărui funcţie principală este aceea de producţie şi de distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, în acest caz, gestionarea securităţii societăţii.
Exemplul cel mai edificator se referă la şomaj. Şomajul de masă devine transnaţional pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională. Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un şomaj de masă în ţările din lumea a treia. Şomajul nu mai este un fenomen local şi nici măcar naţional. Apar pungi ale şomajului de masă între mai multe ţări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei organizate, a traficului de bunuri şi persoane, a terorismului etc. Societatea riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bogaţi, şi pe săraci.
Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului la Ulrich Beck este următoarea : „Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potenţial şi a insecurităţii induse şi introduse de procesul de modernizare” .
De interes se dovedesc şi conceptele recente de „securitate democratică” şi „securitate prin cooperare”. Pentru a reduce riscurile şi ameninţările care pot afecta securitatea societăţii postindustriale, conceptul de „securitate democratică devine o parte a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale pentru reuşita eforturilor de a se asigura compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să recreeze unitatea de fond a Europei”. Pentru a-şi îndeplini promisiunile şi vocaţia constructivă, acest concept va trebui să evite, însă, unele capcane ce l-ar putea transforma cu uşurinţă într-un simplu paravan, menit doar să ascundă, elegant, intenţii şi politici de mult revolute .
În ceea ce priveşte securitatea prin cooperare, aceasta se bazează pe asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care, prioritare sunt democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, domnia legii şi existenţa unei economii bazate pe piaţa liberă, egalitatea în drepturi şi dreptatea socială . Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are în vedere conturarea elementelor unei identităţi de valori şi interese dincolo de graniţe, a unei identităţi transnaţionale care, fără să nege identităţile naţionale, să reflecte mai bine obiectivele lumii democratice în ansamblul ei.
Se poate observa cu uşuriţă că esenţa acestor abordări caută un răspuns şi o soluţie faţă de teoria cunoscută ca „dilemă a securităţii”. Descrisă de John Herz, dilema constă în faptul că încercările de asigurare a securităţii unui stat generează o stare de insecuritate pentru alţi actori, care, la rândul lor, îşi caută propria securitate. Căutarea individuală a securităţii duce, de fapt, la creşterea insecurităţii în sistem . „Dilema securităţii se bazează pe neîncrederea şi frica resimţite de state unul faţă de altul Într-un mediu competitiv şi anarhic, statele nu se pot baza pe bunele intenţii ale celorlalţi. Creşterea puterii unui alt actor este ameninţătoare în sine, astfel încât nu se poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr-o logică a acţiunii şi reacţiunii, se declanşează un proces de escaladae a insecurităţii pentru toţi participanţii la (sub)sistemul internaţional” .
Prin urmare, securitatea prin cooperare duce la concepţia liberală a „securităţii colective”, ceea ce înseamnă găsirea acelui mecanism al „balanţei de putere”. O astfel de concepţie, respinge politica de formare a taberelor şi pune accentul pe negocierile bi- şi multilaterale, ce au ca scop căutarea comună a soluţiilor (construirea unui „regim de securitate)”.

Doctrina românescă despre securitate

Datorită climatului specific României în care s-au desfăşurat evenimentele din decembrie 1989, noţiunea de securitate fiind asociată instituţiei represeve a regimului comunist prăbuşit, s-a evitat utilizarea ei în noul cadru juridic al statului democratic. A fost preferată sintagma siguranţă naţională, ceva nemaiîntâlnit în legislaţiile ţărilor europene.
„Siguranţa naţională” este definită în art. 1 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”.
În art. 3 din aceeaşi lege, sunt enumerate (lit. a) faptele şi împrejurările de fapt care sunt apreciate ca fiind ameninţări la adresa valorilor sociale consacrate prin art.1.
Evoluţia societăţii, consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept, respectarea plenară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor a impus regândirea acestui concept, termenul de „securitate naţională” fiind mai cuprinzător şi corespunzător necesităţilor actuale privind definirea şi elaborarea strategiei de securitate a României, crearea codului de cooperare şi colaborare a instituţiilor abilitate pentru realizarea ei.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate defineşte securitatea naţională drept „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Astfel prezentată, securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiuni şi statului român şi are drept componente strategice fundamentale (1) apărarea naţională, (2) siguranţa naţională şi (3) ordinea publică.
Strategia de securitate este proiectarea acelui sistem ce are drept obiectiv fundamental protecţia cetăţenilor, garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale acestora, protejarea şi promovarea intereselor naţionale în concordanţă cu principiile dreptului internaţional (integritate teritorială, suveralitate statală). Aceasta se realizează, de regulă, prin resurse şi mijloace politice, diplomatice, economice, sociale şi militare proprii, dar şi prin cooperare cu statele şi organismele de securitate din spaţiul european, euroatlantic şi internaţional . Strategia de securitate naţională este un document care stabileşte arhitectura de securitate a unei ţări .
Dar să vedem cine acţionează cu aceste strategii şi politici de securitate!
În Strategia de Securitate Naţională a României , Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale unei ţări .
După atacul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, problema fundamentală care-i preocupă pe analişti este războiul contra terorismului. Este vorba despre un nou tip de război, „atipic”, „asimetric” , mult diferit de cele de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt tip de strategie – globală, multinaţională şi multidimensională – pentru a i se putea face faţă. Această strategie trebuie să se bazeze, printre altele pe fermitate, prezenţă, prevenire şi răbdare (strategică). Într-un astfel de nou context politico-militar internaţional, important este că factorii responsabili au pornit o laborioasă muncă de regândire a strategiilor de securitate (militare, economice, informatice, sociale şi ecologice) prin care îşi propun să realizeze eliminarea sau protejarea punctelor vulnerabile, cooperarea mai intensă şi eficientă pe plan intern şi internaţional, o activitate bazată mai mult pe latura preventivă decât pe cea reactivă. Noile strategii de securitate implică adaptarea structurilor, instruirea, logistica şi procedeele de ducere a acţiunilor militare la noile realităţi. Se porneşte de la ideea că nici o ţară nu se mai poate apăra singură, ci numai printr-o largă cooperare la nivel internaţional.
Ameninţarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie globală, ceea ce implică cooperare şi măsuri la nivel global, dar în acelaşi timp este absolut necesar ca fiecare ţară să aplice măsurile interne cele mai eficiente de combatere a fenomenului terorist. Prin urmare, toate statele lumii care îşi regândesc strategiile de securitate conectate la războiul „atipic” au şi datoria să-şi transforme obligaţiile internaţionale în legi şi să-şi croiască instituţii interne funcţionale .
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate abordează însă două noţiuni privind sistemul de securitate, care la prima vedere pot pare identice, dar la o analiză atentă rezultă contrariul, în speţă: (1) Sistemul naţional de securitate şi (2) Sistemul securităţii naţionale.
Sistemul naţional de securitate este definit de ansamblul organelor legislative, executive şi judecătoreşti, a instituţiilor, organismelor economice, organizaţiilor neguvernamentale şi cetăţenilor care, potrivit legii ori liber consimţit, îşi asumă obligaţii sau manifestă preocupări şi iniţiative civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor şi intereselor de securitate.
În acelaşi context, Sistemul securităţii naţionale reprezintă ansamblul autorităţilor publice cu statut autonom, precum şi alte instituţii investite legal să desfăşoare activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de securitate. Acest sistem este compus din: (1) serviciile de informaţii interne, externe şi militare (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării), (2) serviciile de securitate (Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi (3) structuri departamentale de informaţii şi protecţie (Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei).
Desigur, cele două concepte sunt diferite, dar împreună pun bazele realizării securităţii României. Acesta a fost şi mesajul sau, altfel spus, rugămintea Serviciului Român de Informaţii în cadrul seminarului organizat la Predeal, în perioada 24 – 26.09.2004, cu tema Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate şi Societatea civilă, în sensul că toţi trebuie să ne aducem contribuţia pentru apărarea valorilor fundamentale ale ţării noastre.

3 comentarii

Filed under antiterorism, aparare nationala, CNSAS, contraterorism, control democratic, controlul parlamanetar al serviciilor de informatii, DSN, DSS, științe politice, geopolitica, geostrategie, relatii internaționale, securitate europeana, securitate nationala, servicii de informatii, servicii secrete, siguranta nationala, studii de securitate, studii strategice, Troncota

3 responses to “EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE SECURITATE

  1. Anatol

    Spuneţi-mi vă rog cine e autorul articolului?!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s