Societatea civilă şi politica de securitate naţională


Securitatea este un concept relaţional, care presupune o ajustare permanentă a unui set de parametri interni la condiţiile mediului internaţional, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea spaţiului şi valorilor proprii.
Politica naţională de securitate expune viziunea Guvernului cu privire la securitate şi la modul în care ea va fi realizată. Politica naţională de securitate implică decizii majore privind sectorul de securitate, ce afectează securitatea internă şi externă a statului şi a societăţii. Ea se bazează pe o viziune dată asupra securităţii, oferă liniile directoare de acţiune pentru doctrina militară şi este dezvoltată în cadrul creat de reglementările internaţionale şi regionale la care statul este parte. Aşadar, politica naţională de securitate se bazează nu numai pe percepţiile priorităţilor şi necesităţilor naţionale de securitate, ci este afectată de o varietate de factori, presiuni şi angajamente externe. În toate aceste cazuri, trebuie să corespundă cu valorile şi principiile cuprinse în Constituţia ţării.
Având în vedere că misiunea Parlamentului este aceea de a reprezenta interesele şi preocupările cetăţenilor, există numeroase motive ce pledează pentru implicarea Parlamentului în dezvoltarea unei politici naţionale de securitate şi pentru aprobarea acestei politici de către Parlament într-o manieră transparentă.
O democraţie reală nu poate exista fără o politică de securitate adecvată. Politica de securitate trebuie să aibă un caracter cuprinzător, integral, îmbinând într-o formă unitară atât dimensiunea tradiţională a securităţii naţionale, cât şi dimensiunea umană a securităţii, care pune în centrul preocupărilor asigurarea condiţiilor necesare protejării, bunăstării şi afirmării libere a individului. Încercările de soluţionare a problemelor complexe de securitate exclusiv prin utilizarea mijloacelor convenţionale sau pe bază unilaterală, sunt sortite eşecului. Nu există o soluţie universală pentru reducerea insecurităţii, fiind necesară elaborarea şi aplicarea de politici publice adecvate contextului global, regional şi naţional de securitate.
Paradigma Securităţii Umane porneşte de la două premise fundamentale: a) securitatea naţională începe de la nivelul cetăţeanului şi al comunităţilor locale, fiind fundamentul oricărei alte strategii sectoriale; b) orice strategie de securitate este viabilă numai în condiţiile unei competiţii corecte în toate domeniile, bazată pe egalitatea de şanse şi ale asigurării unei vieţi decente pentru toţi cetăţenii, măsurabilă inclusiv prin indicatorii de bunăstare socială, de sănătate şi educaţie.
Sectorul de securitate devine din ce în ce mai extins şi mai complex. El reprezintă o provocare pentru parlamente, cărora de multe ori le lipsesc resursele şi specialiştii necesari pentru controlul eficient al sectorului de securitate.
Drept urmare, au apărut numeroase organisme cu funcţii complementare, chiar dacă Parlamentul îşi menţine prerogativa supremă de control al Guvernului. Atât societatea civilă, cât şi mass-media pot contribui la examinarea de către Parlament a sectorului de securitate în cadrul stabilit de Parlament.
Grupurile din cadrul societăţii civile, precum instituţiile academice, institutele de cercetare, organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului şi cele de analiză a politicilor publice pot influenţa în mod activ deciziile şi politicile din sectorul de securitate.
Guvernele pot încuraja participarea organizaţiilor neguvernamentale la dezbaterile publice referitoare la sectorul de securitate, la forţele armate, la activitatea poliţiei şi a serviciilor de informaţii. La rândul lor, astfel de dezbateri accentuează transparenţa Guvernului.
Noţiunea de societate civilă se referă la organizaţii autonome care se situează între instituţiile statului şi viaţa privată a persoanelor şi comunităţilor.
Ea include un spectru larg de asociaţii voluntare şi de mişcări sociale, adică organizaţii şi grupuri care reprezintă diferite interese sociale şi tipuri de activităţi. Societatea civilă este esenţială pentru procesul de democratizare, a cărui expresie este, şi joacă un rol important în funcţionarea democraţiilor tradiţionale. Societatea civilă le reaminteşte în mod activ responsabililor politici că există o multitudine de cereri şi interese concurente ce trebuie luate în considerare în deciziile privind cheltuieli bugetare şi politica statului. Tocmai de aceea, o societate civilă activă reprezintă o condiţie de bază a democraţiei, având potenţialul de a contrabalansa puterea statului, de a rezista tendinţelor autoritare, şi graţie naturii sale pluraliste, de a se asigura că statul nu devine instrumentul unor grupuri de interese sau elitiste.
Un sistem mediatic independent ajută în general publicul şi reprezentanţii săi aleşi, punându-le la dispoziţie informaţia necesară pentru luarea deciziilor în cunoştinţă de cauză. Mass-media contribuie la controlul activităţii celor trei puteri din stat şi poate influenţa conţinutul şi calitatea problemelor ridicate în dezbaterile publice, care, la rândul lor, influenţează Guvernul, mediul de afaceri, mediul academic şi societatea civilă. Un sistem mediatic liber este aşadar o componentă-cheie a democraţiei.
În ţările în care mass-media nu este independentă faţă de instituţiile guvernamentale, este foarte uşor să devină un instrument de propagandă în mâinile conducătorilor. În astfel de cazuri, mass-media nu poate să contribuie la creşterea transparenţei şi a controlului democratic la sectorului de securitate.
În societăţile democratice, legalitatea instituţiilor este esenţială şi este considerată una dintre caracteristicile definitorii ale democraţiei. Instituţiile au nevoie de încrederea publică pentru o funcţionare optimă, pentru etica profesională şi pentru justificarea procentului de cheltuieli din bugetul colectiv. Este şi cazul parlamentului şi al forţelor armate.
Relaţia specifică dintre forţele armate şi societate derivă din aceea că, de obicei, guvernul, şi nu cetăţenii, solicită serviciile asigurate de soldaţi. Scopurile, relevanţa şi succesele forţelor armate sunt percepute de la mare distanţă, ca fiind abstracte, rupte total de viaţa zilnică a oamenilor obişnuiţi în societăţile paşnice.
O tendinţă în percepţia publicului referitoare la evoluţia forţelor armate, a reprezentat-o, după terminarea războiului rece şi mai ales după 11 septembrie 2001, popularitatea de care s-au bucurat noile misiuni militare, autorizate din motive umanitare. Opinia publică occidentală s-a identificat cu cauzele drepturilor omului; oamenii s-au obişnuit cu ideea că militarii lor intervin în cazurile de violare a drepturilor omului sau dezastre umanitare în Africa, Balcani sau în altă parte a globului. Impactul imaginilor de război transmise în timp real asupra percepţiei publice poate fi extrem de puternic şi demonstrează rolul mass-media ca variabilă importantă în desfăşurarea unui război, în relaţiile civili-militari, în general.
Implicarea ONG-urilor în activitatea de monitorizare a propriei securităţi a devenit un element absolut necesar. Strategia de securitate naţională a României, dar şi Strategia naţională pentru prevenirea şi combaterea terorismului prevăd posibilitatea de a colaborarea în termeni generali, precum şi în probleme punctuale cu organizaţii nonguvernamentale cu activitate statutară în domeniul securităţii naţionale. Toate aceste demersuri de reglementare a formulelor de cooperare cu societatea civilă au apărut la somaţia determinată de existenţa unor asemenea organizaţii. În sistemele de management relevante s-au creat astfel, departamente menite să vină la întâlnirea fixată de societatea civilă. Mai precis au apărut ONG-uri de specialitate care şi-au propus să ajute agenţiile de securitate naţională în demersurile lor de a prezerva statul de drept, liniştea şi parametrii normali de funcţionare ai societăţii în ansamblu.
România este prima ţară din lume în care a avut loc o asemenea schimbare de tip de abordare: este promotoare a unui nou model de reacţie la disfuncţiile şi vulnerabilităţile specifice mileniului al treilea. Ne referim la o reacţie a segmentelor semnificative ale zonei recesive a efectelor distrugătoare ale terorismului.
Un exemplu de materializare a preocupărilor societăţii civile în domeniu îl constituie procedurile de concepere, implementare şi auditare, respectiv certificare internaţională a Sistemului de Management al Securităţii Informaţiei (ISO 177799 şi BS 7799). Aceste sisteme de management al securităţii informaţiei au început să devină obligatorii pentru anumite sectoare economice strategice, instituţii publice sau private. Agenţii comerciali care pot fi folosiţi pentru a crea breşe în sistemul naţional de apărare, trebuie să se responsabilizeze şi să înveţe să-şi securizeze produsele informaţionale.
SMSI nu se pot construi şi nu pot funcţiona fără echipe de specialişti, experţi în materie de securitate şi informaţii. Procesul debutează cu o evaluare iniţială a riscurilor. Apoi, organizaţia-client trebuie să îşi instruiască în consecinţă personalul relevant în raport cu sistemul de securitate al informaţiilor. Ulterior, se întocmeşte un raport de evaluare a riscurilor propriu-zise, din care derivă concluziile, traduse în măsuri şi proceduri, privind tratarea sau chiar înlăturarea lor. Apoi se proiectează schema proceselor organizaţiei şi se elaborează manualul securităţii informaţiei. Acest manual cuprinde politica pentru linie de securitate, declaraţia de aplicabilitate semnată de managementul organizaţiei şi procedurile de derulare a măsurilor menite să minimizeze apariţia incidentelor de securitate.
Controlul democratic poate fi eficient, ca principiu al unei bune guvernări, numai dacă publicul este la curent cu problemele majore care se dezbat în Parlament.
Eficienţa comunicării cu publicul pe probleme de securitate depinde de volumul şi de acurateţea informaţiilor făcute publice de Guvern şi de Parlament. Mai ales Parlamentul trebuie să fie interesat ca publicul să dispună de informaţii pentru a putea înţelege atât situaţia curentă, cât şi rezultatele procesului decizional din Parlament.
Informarea într-un singur sens (de la Parlament sau Guvern spre cetăţeni) nu este suficientă. Parlamentul trebuie să le ofere cetăţenilor posibilitatea de a comunica pe probleme de securitate. Comunicarea în ambele sensuri – dialogul – este importantă pentru că:
– asigură participarea şi controlul permanent din partea cetăţenilor;
– creşte încrederea publicului în modul de funcţionare al Parlamentului;
– oferă un control potenţial al unei gestionări defectuoase;
– asigură sprijin public şi legitimitate legislaturii şi politicilor guvernamentale, determinând stabilitate democratică.

de Gianina Ghirazi

Lasă un comentariu

Filed under aparare nationala, contraterorism, control democratic, controlul parlamanetar al serviciilor de informatii, crima organizata, științe politice, geopolitica, geostrategie, intelligence, legea siguranţei naţionale, relatii internaționale, securitate europeana, securitate nationala, servicii de informatii, servicii secrete, siguranta nationala, sistemul siguranţei naţionale, studii de securitate, studii strategice, Troncota

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s